REPORTAJ

Dezvoltarea Eurasiei: diversificarea economiilor, prietenoasă resurselor naturale

03 februarie 2014

Eurasia este una dintre regiunile cele mai bogate în resurse naturale din lume, deţinând 31 la sută din rezervele de gaze naturale exploatate, 17 la sută din rezervele de petrol, 23 la sută din minereul de fier, 14 la sută din aur şi 7 la sută din cupru. Dotată cu aceste cantităţi enorme, regiunea a reuşit să beneficieze colosal de pe urma exportului de resurse naturale, în special în perioada preţurilor înalte la bunuri.

Rusia deţine cea mai mare cotă-parte în rezervele minerale, ţiţeiul, gazele naturale şi terenurile agricole din regiune, fiind şi cel mai mare exportator de hidrocarburi. Azerbaidjanul, Kazahstanul, Turkmenistanul, Ucraina şi Uzbekistanul sunt, de asemenea, bogate în resurse şi exportatori de hidrocarburi, în timp ce Armenia, Belarus, Georgia, Republica Kârgâzstan, Republica Moldova şi Tadjikistan dispun de mai puţine resurse.

Ţările din Eurasia au înregistrat progrese remarcabile de la colapsul Uniunii Sovietice acum un sfert de secol în urmă. Tranziţia de la economiile planificate la cele de piaţă în anii 1990 a fost o perioadă deosebit de dificilă, majoritatea capitalului instituţional al fostelor republici ale Uniunii Sovietice fiind practic compromis. Mai mult ca atât, cele mai mari active de care dispun – resursele naturale – încă nu au generat venituri impunătoare din export, deoarece apariţia furnizorilor suplimentari pe pieţele globale a dus la micşorarea iniţială a preţului. Totuşi, în curând această situaţie se va schimba.

La început de mileniu pe pieţele globale au crescut considerabil preţurile la bunuri, lideri în acest sens fiind carburanţii, produsele alimentare, metalele şi materiile prime agricole. În 1989 preţul la ţiţei erau sub 30 dolari SUA pentru baril, prăbuşindu-se ulterior până la 15 dolari SUA pentru baril în 1999, însă majorându-se enorm până la 130 dolari SUA pentru baril către mijlocul anului 2008, temporar micşorându-se pe durata crizei financiare, cu o creştere ulterioară cu puţin peste 100 dolari SUA pentru baril.

Pe parcursul anilor 2000, creşterea subită a preţurilor la bunuri, în particular la ţiţei, a generat venituri considerabile ţărilor din Eurasia, drept urmare îmbunătăţindu-se enorm condiţiile de viaţă pentru majoritatea cetăţenilor eurasiatici, în special pentru 250 milioane persoane din şase ţări bogate în resurse. S-au majorat veniturile raportate pe cap de locuitor, au fost reanimate serviciile sociale şi plata pensiilor, a crescut nivelul de educaţie, s-a majorat durata speranţei de viaţă, totodată fiind redusă considerabil sărăcia.

Indubitabil, resursele naturale au fost benefice pentru Eurasia, însă actualmente regiunea trebuie să se asigure că "binecuvântarea" sa nu se transformă în "blestem", aşa cum s-a întâmplat ocazional în Africa sau America Latină. În pofida realizărilor economice recente, Eurasia continuă să se confrunte cu provocări de dezvoltare, manifestând o nelinişte crescândă vis-à-vis de viitorul său pe termen lung. Mulţi lideri din regiune sunt îngrijoraţi de faptul că dependenţa excesivă de resursele naturale a cauzat sporirea vulnerabilităţii faţă de viitoarele fluctuaţii de pe pieţele de desfacere şi un risc de instabilitate. Acest fapt este valabil în special pentru Azerbaidjan, Kazahstan, Rusia, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan – cei mai mari exportatori de hidrocarburi din regiune.

Drept consecinţă, factorii de decizie în materie de politici tot mai mult au promovat ideea diversificării economice ca soluţie pentru reducerea dependenţei Eurasiei de resursele naturale şi protejarea perspectivelor de dezvoltare pe termen lung ale regiunii. Dialogul în materie de politici, totuşi, deseori s-a axat preponderent pe diversificarea exporturilor şi a producţiei în detrimentul diversificării beneficiilor prin investiţii în educaţie, infrastructură şi instituţii.

Pentru a evita situaţia în care resursele naturale ale ţărilor din regiune vor deveni un blestem pentru acestea, economiile eurasiatice trebuie să devină mai eficiente, mai participative şi mai stabile. Este improbabil că diversificarea impusă a producţiei şi comerţului va reuşi realizarea acestor obiective. În calitate de premise pentru obţinerea unor economii mai eficiente servesc creşterea nivelului de educaţie, îmbunătăţirea infrastructurii şi existenţa instituţiilor eficiente ce asigură accesul tuturor cetăţenilor la pieţele competitive.

De aceea, guvernele din regiune trebuie să fie mai puţin îngrijorate de structura exporturilor sale şi mai mult de portofoliul de active naţionale de care dispun. Un portofoliu de active echilibrat reprezintă unul din factorii comuni pentru toate ţările bogate în resurse ce s-au dezvoltat cu succes.

În acest sens, ţările eurasiatice pot învăţa multe din experienţa unor aşa ţări, ca Australia, Canada, Chile sau Norvegia, care dispun de o vastă experienţă de gestionare a propriilor resurse naturale abundente. Aceste ţări îşi datorează cea mai mare parte a dezvoltării sale economice cu succes investiţiilor într-o gamă diversă de active, inclusiv “imobilizări” necorporale, cum ar fi instituţiile, educaţia şi întreprinderile de afaceri.

Majoritatea economiile bogate în resurse – indiferent dacă sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare – mizează în continuare pe bogăţia resurselor sale naturale ca un important sector economic în sine, preponderent pentru încasările de export şi veniturile guvernamentale. O strategie de diversificare pe termen lung trebuie să stipuleze folosirea acestor venituri pentru investiţii în ameliorarea educaţiei şi infrastructurii, la fel ca şi în perfecţionarea reglementării întreprinderilor private. Dacă sunt implementate corespunzător, o astfel de abordare ar putea creşte performanţa economică, stabilizând economia, impulsionând piaţa muncii şi sporind productivitatea.

Integrarea cu pieţele de desfacere globale a fost, de asemenea, unul din factorii determinanţi ai succesului înregistrat în ţările dezvoltate. Atât regiunea Asiei de est, cât şi regiunea Europei centrale, s-au integrat perfect în pieţele de desfacere internaţionale prin valorificarea avantajelor comparative respective de care dispuneau: exportul producţiei solicitante de forţă de muncă în primul caz şi exportul producţiei solicitante de capital în cazul celei de-a doua. Într-o anumită măsură, Eurasia deja s-a integrat cu pieţele de desfacere globale odată cu exportul resurselor sale naturale, însă regiunea ar avea şi mai multe de câştigat din extinderea comerţului cu Asia de est şi prin intensificarea fluxurilor sale comerciale cu Europa de vest.

Ţările eurasiatice au oportunitatea să-şi asigure diversificarea ca rezultat – nu cauză – al dezvoltării în regiune. Diversificându-şi portofoliile de active de care dispun, mai bine mai devreme decât mai târziu, acestea ar putea obţine un echilibru mai mare între resursele naturale, capitalul generat şi instituţiile economice, ceea ce-i va ajuta să se asigure de faptul că resursele naturale – avantajul competitiv al acestora – va rămâne un atu important pentru viitoarele generaţii.